duminică, 11 decembrie 2011

Miza pe poezie

George Tei s-a născut pentru a fi poet. Respiră poezie, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Dintotdeauna pentru totdeauna, un caz incurabil. Iar când spun „respiră poezie”, nu e doar o figură de stil: cei care-l cunosc pot depune mărturie că în orice împrejurare el poate recita o strofă potrivită locului, dacă nu un poem întreg ilustrând împrejurarea. Probabil că dacă cineva i-ar face pe neaşteptate o electrocardiogramă,  liniile tremurate de pe hârtia termosensibilă, şase sau câte mai sunt ele, ar închipui o strofă, ar avea rime, ritm, măsură. Pentru că, observă şi George Stanca în prefaţa antologiei Bolnav de timp pe care i-a realizat-o la Editura SemnE acum câţiva ani, Geore Tei „pare un izvor inepuizabil de rime frumos, armonios, parfumat împerecheate, parcă însoţit mereu – chiar şi când doarme – de un îngeraş care-i suflă rimele la urechea lirică”.
Nemulţumit de – căci neîncăpând în – antologia mai devreme invocată, George Tei produce acum o antologie de autor, mult mai extinsă şi adusă la zi: reia poeme din cele şase volume anterioare (Fratele meu geamăn, Lasă-mi dragostea!, nu CER să fiu IUBIT, Anna Perenna, Marsupiul îngerilor şi Miza pe 1), la care adaugă şi un număr de poeme inedite. E de presupus, deci, că acest volum îl reprezintă. Iar ceea ce găsim noi aici este, într-adevăr, un Poet. Matur, convingător, dezlănţuit, memorabil, citibil şi recitabil, cantabil chiar. Un virtuoz al cuvântului – iar sintagma aceasta are şi bune şi rele în ea, ca orice etichetă (voi reveni).
Este important de subliniat de la început că George Tei scrie mai ales poezie-poezie, ca să invoc un clasic. Nu numai în canoanele prozodice stabilite înainte de vremea ismelor care trec odată cu anotimpurile, dar, semn de încredere în sine, superbie poate, el este un aficionado al formelor fixe, rondel şi sonet mai ales; şi, pentru că asta nu-i era de ajuns, un mare număr de poeme mai au în acrostih şi nume de prieteni, ba chiar şi câţiva politicieni sunt nemuriţi astfel (aş zice, pe nedrept, căci nu adaugă nimic poeticităţii...). Iar a scrie (mult şi, mai totdeauna, bine) încorsetat între asemenea restricţii este, trebuie să recunoaştem, un semn de virtuozitate, nu foarte popular în ultimul timp. Nu ştiu cât (se) trudeşte autorul pe ciorne, cât îi vine „din prima”, soptit de înger, şi cât e meşteşug, ceasornicărie ulterioară – chiar nu contează toate acestea, contează că ceea ce ajunge în pagină creează/sugerează lumi, sentimente, atmosferă, idei, întrebări, este deci poezie. Uneori, pentru contrast sau, poate, pentru a se mişca fără vreo oprelişte, ca într-o gimnastică de încălzire pentru un gimnast performer la aparate, George Tei scrie şi poezie în vers alb-liber, „modernă”, iar rezultatul e remarcabil, mai ales că adesea el alternează cele două stiluri (vezi volumul Marsupiul îngerilor, de pildă). Cristalul mult şlefuit al poemelor în forme fixe stă perfect în balanţă cu filigranul cu tentă orientală al poemelor libere.
Comparaţia aceasta scoate uneori la vedere şi „cusăturile” rondelurilor şi sonetelor, cu acrostih îndeosebi: din nevoie de „cuvinte alese” (pentru rimă sau iniţială), sunt din când în când prinse în vers cuvinte al căror principal merit stă în rimă sau în iniţială, mai puţin topite în atmosfera poemului, întrerupându-i poeticitatea. Matematician fiind, îmi permit să spun acelaşi lucru despre „hobbyul” autorului de a aglomera în unele poeme cuvinte cu sonoritate matematică. Sau, poate, e doar prea multa mea obişnuinţă în a folosi asemenea termeni în contexte, să le zicem, prozaice?... Un exemplu tipic este oferit de poemul intitulat chiar „Temă”, parcă scris ca încercare a puterilor: „să se scrie un poem de patru strofe, folosind următoarele cuvinte...” Un poem frumos, dar cu titlu „înfricoşător” este „Rondelul c.m.m.m.c.”..., o altă reuşită a acestui demers matematico-poetic este „Ne-am întâlnit”, unde se spune: „fiecare/ în câte-un cerc/ ca două mulţimi diferite/ priveam fluturii/ în jurul nostru/ înroşindu-ne obrajii// ca un pirat/ aruncând o săgeată-inimă/ ţi-am intersectat cercul/ obţinând o mulţime mixtă”, dar trebuie avută „la bază” măcar teoria mulţimilor de şcoală primară (avansată) pentru a degusta sugestiva comparaţie dintre apropierea celor doi şi, iertaţi, diagramele Euler-Venn pe care le invocă poetul...
Să revenim însă la poezia-poezie. Poetul este pe deplin conştient de soarta şi menirea sa („Ocnaş sunt, dar şi paznic al ideii”, sau: „Urmaţi-mă prin versuri. Să nu vă pierdeţi firea/ Şi prindeţi armăsarul ce calcă-n faţa voastră!” şi încă: „Eu sunt creat de Dumnezeu să ard...”), de puterea cuvântului („Opritu-m-am să las, ca semn, o carte/ Inelul ce deschide o grenadă”), definitiv înrobit poeziei („Te-aş fi iubit de nu-mi erai stăpână”, sau: „Dar te-am găsit în altă carte;/ Mă-nsor cu tine, Poezie!...”), damnat („totdeauna mă aşez/ la masă/ cu eroii versurilor mele// eu le dau să bea/ iar ei mă ucid...”, deşi, „Vi s-a părut că n-am murit de-ajuns”, sau „Proscris de propriul său talent” şi încă: „Dar, cărţile îmi sunt, de-acum, damnate”) şi teatral („Semănat pe ceruri de-un Argonaut”, sau: „E vremea trubadurilor, băieţi!” şi încă: „iar eu/ în costum de gală/ aştept ploile/ ce nu mă vor ocoli”), aşa cum îi stă bine unui poet „pe viaţă” (n-a spus cineva că nu poţi fi poet dacă nu eşti un pic narcisist?), familiar cu clasicii („Ne rătăcim în gesturi şi mă visez un Dante”), stingher însă printre contemporani („Nu-mi aparţin şi, totuşi, sunt al meu/ Tei rătăcit printre culte paltoane”, sau: „Deşi citiţi, nu mă veţi înţelege”), mereu în căutarea versului care izbăveşte şi consacră („De-ar fi să dau, vieţii, numai un singur vers/ Mi-aş ridica mândria la rang de castelan”). Gesturile sunt ample, cosmice uneori („Şi-njunghiam câteodată luna”, sau: „Cărările mă duc până la soare”), se raportează la Cei de sus („Las, zeilor, coloana de aldine! –/ Amanetând un vers ce se avântă/(...) Adaug nemurire în terţine”), întră în dialog cu Dumnezeu („Dă-mi, Doamne, iarăşi, literă de aur!”, sau: „Azi, Doamne, m-am lovit de Cer”), chiar dacă relaţia cu Acesta este ambiguă („Deşi alung pe Dumnezeu din satul/ În care alţii se închină-ntruna”, pentru că „Cred doar în nemurire şi în sfinţi”). Parcă-l vedem pe poet, drapat eminescian („înfăşurat într-o/ mantie a tristeţii”), desangvinizat, desigur, pentru că „sângele/ cu care scriem aceste poeme/ nu ne aparţine”, împovărat de toată sensibilitatea şi de toată suferinţa lumii („Tristeţea mea nu are margini”), apăsat de sentimentul trecerii („Şi astăzi, ca şi ieri, un mâine mă-nspăimântă”, sau: „Eşti, iar, vânatul timpului trecut”), la un moment dat asociată această trecere cu un tren care merge când spre vest, când spre nord, într-o heracliteană curgere-mişcare. Resemnat adesea („născut din născut/ te vezi înfăşurat/ în scutece de dor, încercând/ să înţelegi/ mersul timpului/ în zborul fluturilor”), marcat de deşertăciune („Pastişa vieţii trece în cuvânt”) şi fatalitate („Demis de viaţă chiar din primul rund”, sau: „Nu ştiu să mor, nici să trăiesc!”), hălăduind ca un trubadur standard („Aş rătăci Vezuviul pentru tine”, sau: „Cum aş putea să nu-ţi visez şi mersul?” şi încă: „Eram pădure, tu erai lumina!”), la vreme de seară, de noapte, de toamnă („Mi-e toamnă în suflet şi în barbă...”), uneori de iarnă, pe sub tei, pe sub balcoane, cu ploaia şi noiembrie alături (o simplă statistică a titlurilor confirmă observaţia: „Rondel trist”, „Rondelul teiului singuratic”, „Rondel de noapte”, „Rondelul drumului pierdut” şi câte altele), „pribeag în ceasul zborului astral”, poetul se salvează adesea în boemă, una de-o formă bine validată („Să bem prieteni! Viaţa e o toană –/ Nimic din ce-i lumesc să nu ne scape”, sau: „Prieteni? – doar la băutură!/ Neîntrecuţi, cu gestul tot mai ciung”; „Rondelul chefliilor” s-ar putea cita în întregime), sau în joc. Un joc de nivel doi, ca să spun aşa, în spiritul termenului, ludic prin sugestie („Încet dar sigur jocul se schimbă-n aşteptare”), sau ludico-poetic, că doar poezia este (şi) un joc, de-a lumile, de-a stările, de-a viaţa (cum este aceasta, dincolo de aparenţe, sau cum ar putea fi, dincolo de constrângeri şi convenţii). Tot la nivelul ludicului aş plasa evidentul apetit pentru oximoroane şi paradoxuri, de la nivelul tehnicii poetice la cel al trăirilor antinomice („Nimic nu-mi aparţine/ Nici trupul îngheţat pân’ la topire”, sau: „Prea vesel sunt pentru a mai spera,/ Dar mult prea trist să mă gândesc la moarte!” şi încă: „Retrag tot ce n-am scris până acuma!”). Poetul devine uneori moralist (menţionez doar „Rondelul egoistului”), mărturiseşte alteori aspiraţia ideii, a cunoaşterii („Să fii ucis de talpa unui gând/ Miraculoasă umbră în mişcare”), al cărei depozitar se consideră („E lumea asta plină de mistere!/ Mai mult nu spun, să nu divulg secrete”), fără a fi înţeles, spuneam şi mai devreme. Are uneori nostalgia copilăriei, alteori îşi invocă părinţii (mai multe poeme au subtitlul „in memoriam”), străbunii – un poem cu acest titlu urmează unuia intitulat „Patria” (din volumul Anna Perenna). Citadin totdeauna, invitându-ne uneori în Cişmigiu, „la noua buturugă”, sau spre „un parc, o pungă cu popcorn, o bere” (a se vedea ţinuta boemă), cu un singur poem („Rondel mioritic”) părăsind oraşul, poetul e mereu în mişcare-căutare-ardere, mai mereu neliniştit şi neîmplinit, în aşteptarea unei iubiri pe care o cântă deja, cu amintirea unei iubiri trecute care îl doare încă („Azi colţii depărtării ne sfâşie”), în întâmpinarea unui tovarăş de boemă. Are adesea prieteni din Marea Comuninate – François Villon se întrezăreşte adesea, ni-l imaginăm uneori pe Esenin alături („Ţi-aş dărui o toamnă frumoasă şi discretă/ Să nu mai cauţi, mâine, un altfel de amor”, sau: „Inima îmi spune că mai pot./ Las în urmă amintiri rebele”), alteori pe Nichita Stănescu („Toamnă – pasăre de apă/ Mă înalţă şi mă scapă/ Şi mă pune în lumină/ Toamna... Nu sunt eu de vină!...) – în prefaţa la Bolnav de timp, George Stanca îi mai amintea şi pe Radu Stanca şi George Ţărnea. Splendidă companie, nu-i aşa?
Nu este rostul acestor rânduri să se întindă prea mult – în suprafaţă sau în adâncime – chiar dacă sunt multe altele de spus despre poezia lui George Tei, de la temele care-l bântuie, o parte enumerate mai devreme, la tehnica prozodică, de la filiaţii şi afinităţi la reuşitele majore (şi nereuşitele locale). Rostul unei prefeţe este să-l determine pe cititor să deschidă cartea, s-o parcurgă, să intre în dialog cu autorul. Să devină tovarăş de simţire şi de drum cu poetul, pentru că o asemenea invitaţie ne face volumul de faţă. Reabilitând versul – ba chiar cuvântul, pentru că adesea cuvintele par a fi unitatea primă, vizibilă, a poemelor lui George Tei. Cuvântul şi Ideea (de multe ori – inevitabil, totdeauna în rondeluri, primul vers enunţă o „teoremă” – că tot îi e dragă poetului matematica –, pe care restul poemului o „demonstrează”, o extinde, o generalizează), iar asta e cu atât mai important (mai dificil, mai riscant literar, dar mai meritoriu, susţine cel care subsemnează) în peisajul poeziei de azi, muzică-cu-cuvinte (scuzaţi căcucufonia) de cele mai multe ori, refuzând explicit ideea (spre disconfortul lui Ion Barbu...), pretinzând cititorului (sintagmă preluată) recuperarea devierilor de la sintaxă şi semantică deopotrivă.
George Tei reabilitează astfel Poezia. Mizează pe Poezie şi câştigă! Vorba lui, să-l urmăm prin versuri, fără a ne pierde cu firea!...

Gheorghe Păun

Sonet pentru mama

    (in memoriam)

A fost destin sau, numai, călăuză ?
Treceam prin mare fără să las urme
Şi-n taină grea mi-a dăruit un nume
Şi, poate, chiar o temere confuză...

De multe ori iubirea i-a fost culme
Şi mă veghea mai mult decât o muză,
Dar lacrima urcând, spre cer, difuză
Nu accepta poemele postume

A dat culoare gesturilor oarbe.
Cuvintelor le-a dat altă culoare;
Şi, -n zori, un vis netrecător mă soarbe

De-atâtea toamne-n serile rebele
Trecutul mut la orişice chemare
A-ncărunţit în ochii mamei mele ...

Lasă-mi dragostea (V)

Nevrednic

cu tălpile creierului
 încerc să prind
urmele zborului tău ...

scăpat din ochiul
păstorului”
rătăcit de turmă, tu
necredinciosule -
nevrednic de a trece
dincolo
 în umbra cuvintelor ...

S-a închis fereastra ...

S-a închis fereastra zborului spre mâine
Aripile-n zbateri negăsind ieşirea;
Fără să-nţeleagă de ce noaptea vine,
 Calcă pe-nserate trâmbiţându-şi ştirea

Aripile-n zbateri negăsind ieşirea
Strânse între pagini - litere aldine
Calcă pe-nserate trâmbiţându-şi ştirea:
Neprimirea-n golful vieţii citadine

Strânse între pagini - litere aldine
Vor să se răzbune, cum le este firea,
Neprimirea-n golful vieţii citadine
Şchiopătând din faşă, astăzi, devenirea

Vor să se răzbune cum le este firea
Dar neîmplinirea, încă, le reţine;
Şchiopătând din faşă astăzi devenirea,
S-a închis fereastra zborului spre mâine ...


Doar gândul ...

E noapte..., nu-i nimeni
Şi vântul atât de sălbatic

Se caţără luna, pe cer
sprijinindu-şi o rază

şi umbra se-ndoaie
când ramura scutură timpul

şi greierii-s trişti dar
ora e, încă, prea mică

e noapte..., nu-i nimeni ...
doar gândul se joacă pe plajă!...


Pastel 3

Se stinge depărtarea între pământ şi cer
Pe gânduri despletite mai zboară câte-un dor,
Iar din prelungi crevase deschise printre nori
Se scutură lumina câmpiilor stelare

Potecile din vise urcă spre zări de fum
Materia renaşte... Iluzie ?... Mister!...
Motoarele forţează... Mai e încă puţin
Şi-ajungem iarăşi teferi sub cealaltă ninsoare ...

Nici pietrele ...

credeam că regimentul din care
am făcut parte
îţi va ierta rătăcirile
însemnate
ca în şcoala primară
cu un minus

trupul tău
floare
peste care timpul
trece cu paşi de pisică
se va ofili ca marea...

nici pietrele nu cad în genunchi
totul este
înălţarea prezentului
la timpul “viitor” ...

Ar fi banal ...

... să cad
în genunchi, urmele paşilor
să le ţintuiesc

lumina nu curge decât
reflectată
ca o zbatere a peştilor
într-un lac secat

lampadarele copacilor se vor aprinde-n
fiecare seară
de-atâtea-mbrăţişări

şi-atunci...
de ce
să te grăbeşti când şi speranţa
se plăteşte ?...


Pelegrin

Pasărea, spre ceruri, n-o să mai tresară
Rătăcită-n drumul unui Pelegrin;
Iartă-mă, iubito, ard ca o ninsoare
Dar mă-nalţ din neguri ca un far marin

Iartă-mă, iubito, ţi-am lăsat, din grabă,
În seninul suflet, cuib de nostalgii;
Eu mă duc spre seară ca un cântec tainic
Îmbrăcat cu haina orelor pustii

Să privesc continuu lanul de mărgele
Semănat pe ceruri de-un Argonaut;
Ochii tăi mă cheamă, tâmplele mi-apasă,
Biciuit de dor încă te mai caut

Ca o luntre-n ceţuri alerga-vor orbii
Să-ţi vâneze trupul cu amiezi regeşti;
Sub lespezi de vise îmi ascund surâsul
Unei lacrimi sfinte - oare, unde eşti ?...

Vei reveni ...

Rămâi tăcerilor în veghe
Şi clipelor ce, astăzi, dor;
Pe sub amurgul în cădere
Distanţa dintre noi măsor

Închisă-i dragostea în urnă
Tresare pasărea în zbor,
Alicea unui gând străbate
Şi cel mai paşnic trecător

Vei reveni, cândva, în vise
Urcând pe râu pân’ la izvor;
La ceas rănit de aşteptare
Păsări de pradă arde-vor ...

Ulisse

Ce mult aţi pribegit printre cuvinte
Mai mult decât Ulisse spre Itaca! -
Şi amăgiţi de fiecare rimă
Vă construiaţi, din neştiinţă, racla

Şi visele crestate la catarge
Tânjeau s-ajungă pe un ţărm de sare,
Dar nu ştiaţi că după orice luptă
Pentru-a trăi în alţii, se şi moare

Şi v-aţi lăsat atraşi de limba moartă
A versurilor leneşe în rază,
Pe marea asta plină de sirene
Din care adâncimea vă salvează ...

Dar, mă întorc! ...

O să cerşesc şi mâine, cine ştie ?
Rămân pe lângă Tine şi mă tem;
La nesfârşit nu voi plăti simbrie -
I Love You, chiar Ti Amo, sau Je T’aime ?

Sunt cămătarul care tot mai cere
O treaptă spre acelaşi Autor
Necunoscut prezentelor mistere
Nevinovat şi pururea dator!

E multă iarnă, dragoste mai multă,
Nemuritorii ni se nasc murind;
Fără să-ţi pese, plângerea ascultă
E ultima spre care încă tind

La ce să mă închin când nu rămâi ?
Dar mă întorc la DRAGOSTEA dintâi! ...

Ne-am risipit ...

Ne-am risipit, dar ne reîntregim
Sub orice adiere de lumină
Şi iar mă mir - când seara mai suspină
În dragoste nu ştii să ţii regim ...

Azi colţii depărtării ne sfâşie.
Sub pavăza iubirii adormim
Însă destinul - ne-ntrecutul mim
Ne scoate albi din neagra-i pălărie

Ne contopeam minutele-n visări
Şi ne clasam plimbările-n arhivă;
Suntem, acuma, două depărtări
Pe-o mare ireală în derivă

Din ochiul unui nor negeluit
Mai amânăm potopul să revină;
Ne-am risipit, dar ne reîntregim
Sub orice adiere de lumină ...


Pastel 4

un corb
pluteşte deasupra pădurii

priveşti zborul cu teama
în suflet
aşteptând clipa
când va prinde
în gheare Copacul

oare, cine
va plânge ? ...


Ultima înmugurire

Iubito, astăzi, ne petrecem
O ultimă înmugurire
Şi-n urbea plină de păcate
Ne  trecem către amintire

Spre golful unei nopţi albastre
Dorinţa pe un gând se plimbă,
Iar verbul prins de o iscoadă
Ne împietreşte crud pe limbă

Şi ne mai amânăm plecarea,
Şi fila albă se destramă,
Şi nu mai plânge nicio veste
De fericire şi de teamă

Rămâne visul o răscruce
Şi toamna moare între spade,
Iubirea şi-a pierdut condurul
Armura timpului mai roade

Îngenunchiaţi pe o năframă
O altă dragoste ne cheamă
Şi caii trag spre cimitire
De fericire şi de teamă ...

E, totuşi, seară! ...

sădeşte-ţi numele în ochiul meu
înecat în liniştea
dintre două zile

un alt timp
îţi va dezgropa cuvintele

e, totuşi, seară!...
să ne
întoarcem în pântecul monstrului ...

Lasă-mi dragostea (IV)

Operaţie pe cord

alergăm
unul
spre celălalt

paşii înghit distanţele
dintre noi

ne atragem ca doi
magneţi
cu poli diferiţi

ne privim ...
pe cerul ochilor tăi
niciun fulger

trupul tău
 respinge transplantul de iubire ...

Bacoviană

Plouă prelung, plouă târziu
Potop de triste amintiri -
Când trupul meu tot mai pustiu
Se pleacă-n lunge tânguiri

Norii se duc şi norii vin
Dintr-un tablou de Tiţian;
Mi-e sete de o zi de chin
Cum primăverii de-un colan

Norii se duc şi norii vin
Miraj de triste amintiri -
Mi-e foame de un vis sublim
Pictat de-a vremii amăgiri ...

Caut ...

năvodul amintirilor s-a rupt
şi te-am pierdut

legat de ţărm
ca un vapor
 îngrijindu-şi rănile culese
prin porturi pavoazate visez
noi expediţii
pe-o mare ireală

caut
ţărmul pustiu
din golful inimii ...


Pastel

Pe străzile pavate cu speranţe
Sclipesc botforii orelor ce trec;
Ca într-o acuarelă de Lautrec
Amurgul cade fără distonanţe

Bate un vânt de-acela demisec
Iar stelele au altfel de nuanţe;
Culorile bat ritmurile-n ştanţe
Iluzie de moarte prin înec - ...

Ecoul ...

întinde palma să-ţi revăd
linia vieţii
trecând cu roţi de moarte
peste dragostea mea

apropie-te...,
nu-ţi fie teamă de vei găsi
în locul meu
ecoul ...

Cont bancar

Voi încerca să-ţi fiu amiaza care
Îţi va conduce fiecare pas,
Dar nu uita! În noaptea ce ne paşte
Sunt numai o speranţă de pripas

Voi fi amarul cum voi fi şi mierea
Din care vei lua oricât vei vrea;
În suflet, însă, -mi ţin toată averea
Primită zestre din sorgintea mea

Şi cerşetor, şi prinţ, şi îndoială -
Din toate-acestea vei primi în dar,
Dar, nu uita, că negurile mele
Nu îţi vor înflori contul bancar!

Voi fi cum ieri am fost - mai mult romantic,
Mult mai prezent şi, totuşi, fără glas -
Surprins între destin şi întrebare;
Voi fi doar o speranţă de pripas ...

În stepa nopţii ...

În stepa nopţii tale de mă prinzi
Nu arunca lasoul peste vise,
Mai lasă amintirea unei ierni
Să ningă prin ferestrele deschise

Să pui, la ham, atâtea întrebări
Iar nechezatul lor să-mi bată-n poartă,
Să tundă roua de pe drumuri vechi
Şi sub copite zilele să-mpartă

Să schimbi, acelaşi ham, pe-un răsărit
Înmugurit pe geamurile-ţi grele,
Să te prefaci că nu mai ştii de când
Te mângâie lumina altor stele

Şi de-ai să cazi pe partea altui timp
Când aripa copacului te cere
Şi vrei să-ţi laşi, covor, trecutul mat
Să îţi renegi şi propria cădere

În stepa nopţii tale de mă prinzi
Nu arunca lasoul peste vise,
Mai lasă amintirea unei ierni
Să ningă prin ferestrele deschise ...

Eroi

totdeauna mă aşez
la masă
cu eroii versurilor mele

eu le dau
să bea
iar ei mă ucid ...

Pastel 2

noaptea
cade pe câmpie ca o
dropie ucisă

liniştea
pluteşte-n urmă
abia i se-aude
aripa

sub fluturi
neaşteptaţi
lumina-nfloreşte pe umerii
dimineţii ...

Nostalgică

E toamnă, iubito, şi visuri se rup
Sub clopote luna e neagră mireasă,
Convoi de nelinişti îţi umblă prin trup
Duminici pierdute sub nori ce te-apasă -

E toamnă, iubito, şi drumuri mai dor,
Armuri, tot mai des, îţi cad la picioare
Iar ploile cântă... E seară-n pridvor
Rămâi amintirea zilei cu soare -

E toamnă, iubito, şi singurul mal
Rănit ne-ncetat de o altă plecare,
Îşi duce tăcerea, trecând ireal
Ca oricare timbru spre roşii clasoare ...

Duminici pierdute sub nori ce te-apasă,
Convoi de nelinişti îţi umblă prin trup,
Sub clopote luna e neagră mireasă
E toamnă, iubito, şi visuri se rup - ...


S-au turburat apele ...

... înaintez ferindu-mă
să-l trezesc pe
Morfeu

un timp urc
sub lumina clepsidrei

se aud
zgomote vâslite din părţi
totuşi înot
către mâine

s-au turburat
apele...
limpede rămâne
doar amintirea ...

N-am să pot pricepe ...

N-am să pot pricepe de ce noaptea-i rece
Până nu-mi recapăt visul de copil;
Numai căutarea mă va înţelege
De ce pleacă iarăşi sufletul senil ?

Nu îmi pot permite să rejudec fapta
De a fi alături de un înger brun;
Poate e răsplată, poate este rana
Ochiului albastru înecat în prun

Nu mă doare umbra timpului ce trece
Şi ruleta are rolul ei precis -
Nu mă doare cântul celui ce petrece,
Cât mă doare drumul visului ucis ...

Ploi

spargi oglinzile toamnei
rămase
după ploi curbe

nimeni nu observă
şi
te contempli în cioburi

ploi interioare
se curmă se limpezesc şi marginile cerului
ţi se prind de umeri

înaintezi
spre bariera clepsidrei
când
sub călcâiul tău mai răsună un
dar...
Ne suntem rai şi iad ...

Ne suntem rai şi iad, şi mai suntem
Cameleoni la chip şi în gândire;
Pe străzi demult intrate-n nemurire
Suim, ţinând în mâini câte-un totem

Ne sunt lăcaşurile sufletelor goale
Un alt reflux ce ne-a golit tot trupul -
E rană crudă însuşi nedurutul
Când paşii ne dedică osanale

Ne vrem, din nou, copii, plini de iubire,
Călcând trufaşi blestem după blestem;
Ne suntem rai şi iad şi mai suntem
Cameleoni la chip şi în gândire ...